Arhitectul Mihai Tulbure a răspuns unor întrebări într-un interviu pentru platforma Eurourbanism.ro, punând în lumină câteva noțiuni, care, pe cât de banale par la prima vedere, pe atât de problematice se dovedesc la o observare mai atentă, în România anului 2021. Absolvent al Facultății de Arhitectură G. M. Cantacuzino din cadrul Universității Gheorghe Asachi Iași, Mihai Tulbure și-a început cariera înainte de ’89, drept care l-am întrebat câte ceva și despre arhitectura din perioada comunistă.
„În acea perioadă, mesajul arhitectului a funcționat într-un mod forțat, impus de fapt, dacă activai în cadrul unui institut, erai un angajat al statului, așa încât nu puteai decât să fii îngenuncheat unui sistem. Nu existau birouri de arhitectură individuale decât pentru elaborarea unor lucrări nesemnificative (locuințe rurale, amenajări interioare, proiecte-tip de locuințe). Majoritatea lucrărilor erau tipizate astfel încât să fie controlate de stat ca valoare de investiție. Arhitecții interveneau la amplasarea în teren (partea variabilă), la prelucrarea fațadelor, în amenajările peisagistice și documentațiile urbanistice. Nu discut aici de instituțiile de proiectare privilegiate, cele care elaborau proiectele tip, programe de arhitectură naționale: case de cultură, spitale, școli, grădinițe, etc. și vestitul institut Carpați, coordonat direct de Partidul Comunist”, povestește arhitectul Mihai Tulbure.
O clădire edificatoare pentru acea perioadă, proiectată de arhitect este clădirea Poștei din str. Primăverii, Botoșani. ”Atunci când a fost construită, trebuia să te încadrezi într-un buget strict. Era necesar să faci concesii la unele finisaje interioare ca să-i poţi face măcar faţada să arate cât de cât bine. S-ar fi putut mai mult.”
“Perioada comunistă, de tristă amintire, ne-a creat în educație o imagine falsă a societății, falsitate pe care am descoperit-o în liceu și apoi în facultate, când spiritul creator și libertatea de exprimare erau îngrădite de dogme specifice sistemului totalitar. Îmi amintesc câte interpretări am avut din partea avizatorilor la obeliscul comemorativ de la Flămânzi, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la Răscoala de la 1907. Totul era hazliu și a trebuit să inventez un simbol al unei secure de luptă îngropată, scrijelită cu motive naționale. De fapt era o năzuință neîmplinită”, mai povestește arhitectul.
”Astăzi expresia este alta, arhitectul este stăpân pe decizii și are posibilitatea de a-și susține opera,” completează acesta, referindu-se la proiectul său pentru Judecătoria Fălticeni.
Kitsch-ul în arhitectură
Curioși de opinia sa despre statutul kitsch-ului în arhitectură, Mihai Tulbure dă o definiție concisă a kitsch-ului în artă: ”Criticii de artă îl consideră ca o expresie neprofesională a unui spirit de comunicare artistică.”
”Există colecționari sau specialiști care promovează amplasarea unor asemenea opere în spațiul locuit sau urban”, mai adaugă acesta. ”În arhitectură, kitschul este realizat, în general, de către neaveniți, rareori un arhitect dă chix, unde mai pui că se interpun aspecte precum modificări aduse proiectului pe parcursul execuției (beneficiar, constructor), intervenții și extinderi (legale sau ilegale).”
Într-un soi de resemnare, arhitectul conchide spunând că toate aceste modificări, intervenții le avem zilnic în imaginea urbană pe care o parcurgem: ”Am adunat în calculatorul meu imagini cotidiene arhivate într-un folder cu numele AȘA NU!”
Arhitectura și administrația
Plecând de la fațeta administrativă a arhitecturii, l-am întrebat ce înțelege prin revigorarea zonei centrale a unei urbe, o chestiune mult mediatizată care ridică semne de întrebare la nivelul fiecărui oraș din țară, mic sau mare. Așadar, a exemplificat referindu-se la Botoșani, orașul în care locuiește și profesează de mulți ani.
”În primul rând, zona centrală a municipiului Botoșani nu beneficiază de un PUZCP (Plan Urbanistic pentru Zona Construită Protejată), care să reglementeze urbanistic funcționarea corectă a spațiului arhitectural construit. Al doilea aspect este cel al inexistenței unei strategii de dezvoltare, funcționare și bugetare a zonei. Nu putem să privim în viitor și să edificăm, fără un instrument de lucru (regulament) și o strategie aprobată în Consiliul Local, valabilă pentru toate orientările politice.”
Casa Sofian, imobil de patrimoniu
Cunoscând faptul că există câteva bijuterii arhitecturale semnificative în acest oraș, târgul lui Botoș, n-am putut să nu-l întrebăm dacă are o construcție preferată.
”Eu prefer toate construcțiile vechi, aparținând perioadei medievale, perioadei la belle époque sau interbelice, care au o istorie și ne reprezintă din punct de vedere cultural. Acestea ne reprezintă și ca entitate și atitudine față de noi înșine”.
Casa Sofian se află printre preferatele sale, o casă construită în jurului anului 1900 într-un stil arhitectural de influență secession vienez, aflată azi în Planul Național de Restaurare al Ministerului Culturii.
”Pentru că am amintit de ea, aceasta va dispărea din circuitul cotidian al orașului, cu toate că, prin testament, primarul Sofian a donat clădirea muncipiului pentru o funcțiune socială. Clădirea a fost oferită gratuit Mitropoliei Moldovei. Aceasta o deține de aproximativ 20 de ani fără a finaliza lucrările, efectuate, bineînteles, tot din bani publici și cu o destinație pe care o consider retorică – centru ecumenic – deci o și văd închisă cu gard mare și acces limitat.”
Importanța studiului istoric
Pentru că astăzi se remarcă destul de frecvent, uneori chiar ostentativ, acest fenomen al demolării clădirilor vechi, care sunt sau nu înregistrate pe lista monumentelor istorice, l-am întrebat despre ceea ce constituie studiul istoric prevăzut în legislația de specialitate – Legea conservării monumentelor (422/2001).
„Studiul istoric se elaborează de către un specialist atestat de către Ministerul Culturii sau în colaborare cu un arhitect, arheolog, istoric cu o experiență în domeniu. Cel mai important aspect în realizarea studiului istoric cuprinde referirile privitoare la etapele de construire, materiale, intervenții, starea de degradare, fapt ce determină importanța felului în care se execută lucrările de consolidare, recondiționare în arhitectura veche, de patrimoniu”, pune în evidență arhitectul.
Vegetația, gardul și proprietatea
Pomeneam la începutul interviului despre câteva noțiuni banale, de bun simț, dar care, în simplitatea lor, nu primesc atenția meritată în societatea României zilelor noastre. Acestea fac referire la peisagistică și mobilierul urban: vegetația, gardul și proprietatea.
”Vegetația haotică, o chestiune care ma preocupă de mai mult timp și la care nu pot să găsesc un instrument de atac asupra celor ce sunt răspunzători de cum arată și cum se gospodărește un spațiu verde, plantat, adiacent unei clădiri. Atunci când copacii bătrani cad și produc daune, lumea se agită și începe să dea vina pe diverși. Casa și copacul formează o compoziție – casa rămâne aceeași (își poate modifica anvelopa sau se poate extinde, dar controlat), copacul crește și poate modifica aspectul cadrului construit. Pot da exemple nenumărate din Botoșani de obiecte de arhitectură care au “dispărut” treptat sub exodul vegetației: strada Marchian – Casa de Cultură a Sindicatelor; Piata Revoluției – Primăria și Consiliul Judetean; bulevardul Mihai Eminescu – Casa de Cultură a Tineretului, Tribunalul, Spitalul; strada N Iorga – Liceul Laurian.”
”Arhitectura a fost realizată ca o funcțiune și prezență urbană, amenajarea peisagistică îi este subordonată. Ca și edificiul în sine, spațiul verde necesită a fi întreținut și nu oricum, ci de specialist; există un raport între edificiu și vegetație ce trebuie respectat permanent sau corectat în timp. Să nu uităm că locuim într-un spațiu urban și orașul trăiește prin arhitectura sa, care îl reprezintă. Fără îndoială că spațiul verde este reglementat urbanistic prin procent stabilit pe parcelă și pe cap de locuitor. Sunt foarte mulți factori ce ne obligă să protejăm spațiul verde, care ne menține sănătatea și spiritul natural al ființei umane, dar și arhitectura își are rolul cultural, de educație, de spirit civilizat al locuitorilor urbani, al calității de locuire și deservire a populației”, mai completează arhitectul.
De asemenea, arh. Mihai Tulbure ne vorbește despre ceea ce reprezintă noțiunea de proprietate. Și ilustrează cu exemple mai mult decât grăitoare.
”Funcțiunea parcelei impune forma și înălțimea împrejmuirii și exemplificăm: instituțiile – majoritatea au împrejmuire, mai puțin primăriile și prefecturile, biserica – exemplul primordial pentru creștini deține, în general, împrejmuiri falnice; școlile – împrejmuiri de protecție; poliția – unitate militară; casa omului – tot o împrejmuire de protecție, omul se simte protejat în spațiul lui. Pe noi, ca nație, de-a lungul istoriei, nu ne-a protejat gardul, ci cetatea. Acum nu mai facem cetăți. Arhitectura antică și medievală se caracterizează prin masivitate, să țină piept atacului. Proprietarul își clădește “zid” pentru protecție, nu împrejmuire pentru delimitarea parcelei. Pentru mine aceasta este explicația. Facem legi pentru a apăra democrația, nu omul pașnic. Cel rău a învățat legile în folosul său prin mecanismul judiciar. Cât privește locuirea în condominiu, aceasta depinde de educație. Respectul și conviețuirea în comun implică reciprocitate și comunicare. Cine s-a născut în cetate știe să respecte regulile cetății, cine a trăit în așa-zisa libertate a naturii, mai greu, dar nu improbabil.”
Teatrul Mihai Eminescu și cele trei ”haine” ale sale
Arhitectul ne-a vorbit puțin despre clădirea teatrului Mihai Eminescu al orașului, aceasta suferind de-a lungul timpului mai multe mari transformări, astăzi inclusiv, aflându-se într-un plan amplu de consolidare. Compoziția originală nu mai poate fi identificată.
”Până la 1880, Botoșaniul a fost printre cele mai mari orașe din regat. Ca și comunitate, la începutul secolului XX, botoșănenii și-au dorit un teatru. După exemplul Ateneului bucureștean, prin construirea unei societăți pe acțiuni cu 75 de acționari, au comandat lui Grigore Cerchez, inginer cu mare vocatie spre arhitectura franceza, un proiect pentru sala de teatru cu funcțiuni polivalente. Teatrul realizat atunci (1914) avea sala cu ieșirile direct în stradă, nu avea cabine pentru actori iar dimensiunile sale au fost înglobate în clădirea reproiectată de Leon Strulovici și George Filipescu în 1958. Clădirea a căpătat o nouă dimensiune în plan, iar teatrul lui Cerchez a rămas în mijloc (adică numai sala). După 1990 s-a mai încercat o nouă revenire la fațada veche, dar s-a mai adăugat doar o formă care amintea de fosta intrare în teatrul lui Cerchez. Așadar, ceea ce se realizează azi este o pastişă a fostului teatru, dar pe care botoșănenii și-o doresc în nostalgia vremurilor trecute. Ceea ce mă miră este faptul că își doresc și acceptă pastişe (fals adăugat, realizat după original) și nu reacționează la clădirile vechi care se demolează pentru a construi banale blocuri de locuit. S-au zbătut pentru susținerea unor clădiri amenințate de expansiunea marilor ansambluri de locuințe (înainte de ’89), iar azi moștenitorii le vând pe nimic pentru a le lăsa pradă dezvoltatorilor imobiliari.”
Înglobarea, reabilitarea și reconversia clădirilor vechi
Din ce am observat, se poartă astăzi ca o soluție de compromis în cazul demolării edificiilor vechi pentru a construi blocuri de locuințe, demolarea parțială a acestora și integrarea fațadei, de exemplu, în imobilul nou construit. Un exemplu îndrăzneț în acest sens ar putea fi sediul UAR (Uniunea Arhitecților din România) din Piața Revoluției, București. Această clădire se distinge prin stilul extrem de original, în care vechiul și noul se combină într-un amestec de cărămidă și sticlă.
”Mimarea în ceea ce privește înglobarea, reabilitarea și reconversia clădirilor vechi este o soluție fericită, o accept mai ales pentru ca am vazut-o în mai toate orașele europene. Cea care m-a impresionat cel mai mult și am acceptat-o a fost clădirea de birouri în centrul Vienei, față în față cu catedrala Sfântul Ștefan, Haas Haus, proiectată de Hans Hollein. Chiar și acest caz a deranjat la început, dar arhitectura pe care o realizăm ne reprezintă perioada pe care o trăim. Să nu executăm pastișe, să imităm trecutul, asta este în dezavantajul nostru pentru cei care ne vor analiza peste sute de ani. Nu mai suntem în perioada romantismului. Intervențiile lui Viollet-le-Duc asupra castelelor de pe Loara și la catedrala Notre Dame de Paris, sunt percepute numai de către specialiști, ele sunt confundate cu epoca din care au făcut parte inițial, pentru privitorul de rând. Avem și noi exemple în țară, unele sunt reușite, altele nu. Sunt adeptul acestor simbioze, pentru că, de fapt, asta este: trebuie să clădim cu respect atunci când edificăm lângă un monument, să păstrăm materialul și să îl punem în valoare prin obiectul contemporan de arhitectură”, concluzionează arhitectul Mihai Tulbure.
