Dacă am vorbi despre o tradiție urbană românească, în care de câteva decenii bune funcționalismul domină arhitectura, oare ce am putea concluziona cu privire la aceasta și la demnitatea celor care o locuiesc? Am încercat să înțelegem mai bine din perspectiva arhitectului Radu Negoiță.

Radu Negoiță este absolvent al Facultății de Arhitectură a UAUIM București din 2006 iar din 2013, doctor în arhitectură, în urma susținerii unei teze despre avataruri ale confortului.

Radu e pasionat de confortul locuirii în formele sale cele mai uzuale – critică sau apreciază blocuri pe pagina comunității CSPR, pe care a creat-o în 2015. În 2018 a publicat Disconfort Residence, un potențial ghid de ales locuința corectă.

”Blocurile în formula care ne este familiară nouă sunt noi, la scară istorică. În România, fenomenul locuirii colective funcționaliste se suprapune peste perioada comunistă – sigur, au existat și în interbelic inițiative destul de reușite începând cu anii `20 în București, dar marile cuburi care populează decorul peisajului nostru de zi cu zi sunt, în mare măsură, funcționalism pus în practică pe baza planificării de stat (industriale, urbane etc.).

Treaba asta cu planificarea, care a adus multă lume din rural la oraș, a avut un efect interesant asupra ideii de demnitate a locatarului, pentru că s-au trezit laolaltă, pe aceeași scară, familii cu amintiri din copilăria la curte, care încă își țineau o gospodărie pentru cele necesare lângă oraș (oameni cu noțiuni prea vagi de conduită într-o clădire partajată cu alții, de regulă) și orășeni mai degrabă obișnuiți să interacționeze cu vecinii (pentru că la oraș vecinul te poate trage la răspundere mai ușor când nu ai o curte în care să te ascunzi, când nu îți convine ce auzi). Deși ideea de bază a fost dorința de a rezolva problema enclavizării din mahalalele vechi, rezultatul a fost trai în comun pentru oameni cu obiceiuri foarte diferite, adică blocuri de a căror gospodărire locatarii nu prea s-au ocupat cu drag. A se citi zero inițiativă pentru folosul comunității. Astfel s-a văzut și mai clar că statul a făcut blocuri, iar apoi a uitat că ele au nevoie de o rețea de mentenanță bine pusă la punct.

Sursa e-architecture.ro

«Deasupra e blocul Ottulescu, de Horia Creangă – modernism interbelic de cea mai bună calitate.»

Á-propos de disciplina comunităților de bloc: înainte de 1989 nu prea era voie să-ți închizi balconul. După ’89 ne-am trezit cu balcoane închise din te-miri-ce profile metalice găsite prin service-uri auto lipite de fațade cu finisaje știrbe și pătate de ploi. Pe Mihai Bravu încă sunt câteva balcoane care par închise cu obloane «furluate» de la centrele de casare pentru tramvaie sau autobuze. Intenția nobilă nedusă la capăt de a crește confortul populației s-a transformat în coșmar de ghetou est-european,”  zice Radu cu haz de necaz… ”De-asta, multora ne-a cam lăsat un gust amar statul la bloc: în ani s-au adunat tensiuni cu vecinii și multe episoade de zădărnicie când vine vorba de păstrarea unui aer civilizat pentru blocul pe care îl simțim și al nostru.

Este mare păcat, pentru că asta face lumea tânără să fugă de apartamente, în mare măsură mai bine gândite, decât media apartamentelor noi. Eu îmi scot pălăria în fața generației de arhitecți care s-au format și au lucrat înainte de Revoluție – oamenii ăștia a trebuit să creeze din nimic noi centre civice pentru orașele unde Partidul hotărâse că nu mai trebuie nimic păstrat (România a fost singura țară din Europa care nu a avut o comisie responsabilă de monumente între 1977 și 1990). Și s-au achitat de sarcină admirabil – dacă blocurile pe care ei le-au conceput ar fi avut parte de finisaje de calitate și de o întreținere mai atentă, nu am fi avut astăzi parte de bulevarde care seamănă cu favelele din Brazilia – pentru că devălmășia din urbanismul post-decembrist nu a ajutat nici ea. Politicul nu s-a ocupat de adoptarea de reglementări cum ar fi trebuit și ne-am trezit cu fațade degradate printre care au răsărit case portocalii ștampilate de te-miri-cine și aprobate te-miri-cum.”

Să luăm situația standard a persoanei fără cunoștințe în domeniul construcțiilor care vizionează un apartament pentru a-l cumpăra: cum se pot identifica capcanele din schița locuinței pentru a evita problemele, ulterior? Iată sfatul arhitectului cu care discutăm: ”Cred că am mai răspuns la întrebarea asta și în trecut. Nu poți comprima 6 ani de Arhitectură sau 5 ani de Construcții într-un articol de tip «3 chestii care» – am încercat să găsesc răspunsuri cuprinzătoare când am mai fost întrebat asta, dar am senzația că nu am reușit să răspund complet niciodată…

Cred că cea mai deșteaptă politică este să îți folosești intuiția – e zicala aia veche care spune că turcul și pistolul seamănă: nu te poți aștepta la mare lucru în materie de calitatea locuirii înăuntrul apartamentului dorit când dezvoltatorul care-ți taie calea e vreun repezit neinteresat de detaliile care nu îi aduc lui profit imediat. Dacă nu știe să se poarte («bună ziua, bine ați venit», «vă mulțumesc») sau oamenii lui de vânzări nu sunt interesați să îți răspundă la întrebări sub pretextul că «se vând ca pâinea caldă, plătești mâine avansul sau pa!» eu zic că e riscant să te grăbești – o pereche de pantofi care nu ți se potrivește se schimbă ușor, dar un apartament…?”

În breasla arhitecților, ca și în destule alte tagme, există arhitecți care-și trădează vocația. Dar sunt și niște semne care indică cum se manifestă concurența neloială între arhitecți pe această piață, a imobilelor rezidențiale, așa cum confirmă și Radu Negoiță:  Există vânzători de ștampile profesioniști și există și situații în care arhitecții sunt scurtcircuitați direct.”

Radu continuă… ”Mama mea este arhitect și a făcut parte din Comisia de Disciplină a Ordinului Arhitecților la un moment dat – mi-a povestit despre o întâmplare cu o doamnă arhitect din Argeș care s-a plâns de folosirea ștampilei ei, fără drept, de către o firmă de construcții: doamna în cauză primise telefon de la Primărie să se prezinte la recepția unei clădiri pe care nu o proiectase. Nu era o anexă gospodărească – chioșc cu grătar sau poiată de găini, era ceva cu mai multe etaje în miezul târgului. Autorii faptei erau niște băieți de la o firmă de construcții care au reacționat cu surprindere când au aflat că nu e în regulă să clonezi ștampila unui arhitect în Photoshop ca pe o etichetă de borcan de zacuscă.”

În ceea ce privește concurența neloială, arhitectul spune că aceasta există și este mai degrabă practică frecventă decât excepție. ”Eu, personal, mă mir când aud că arhitecții care nu își vând cunoașterea pe trei pachete de țigări, încă își salută pe stradă colegii trișori – că se știe cine sunt ei în fiecare oraș. Când ne străduim să păstrăm relații călduțe cu oamenii care ne fură și ne trag în jos capacitatea de a negocia soluții calitative cu clienții ca nu cumva să umble vorba că suntem «dificili», ne merităm soarta. Am avut zece ani în viață în care asta a fost problema principală – clientul îmi zicea că cutare arhitect mi-o face cu 100 de euro, că știe el pe cineva la primărie (á-propos, sunt zeci de comune unde arhitectul de la primărie are propria rețea de proiectanți paralei). Le-am dorit să locuiască mulți ani sănătoși în casele croite de oamenii ăia.

Un arhitect își trădează vocația când nu reflectează deloc asupra a ce lasă în urmă. Acceptă orice îi zice clientul de teamă să nu îl piardă – nu mișcă în front și își pierde cheful de a se mai bate pentru câte ceva, care chiar ar merita făcut. Unii regretă compromisurile astea, dar sunt mulți și cei care dorm liniștiți. La noi greșelile lasă sechele vizibile – cicatricile lăsate de arhitecți rezistă câte o sută de ani sau mai mult.

Pe mine m-a marcat ceva ce mi-a zis un prieten, coleg de breaslă – ne uitam la cineva care ieșise pe un balcon și el s-a întors și mi-a zis: «băi, tu îți dai seama că oamenii ăștia toți locuiesc în gândurile noastre?» Nu îmi pot scoate din cap vorba asta.”

Bloc Anton Davidoglu (prima imagine) – ”eleganță boierească în zdrențe post-comuniste”

Se știe că marketing-ul este un bun instrument de vânzări – metoda cea mai eficientă de a convinge clienții să cumpere. Este strategia prin care unii afaceriști ambițioși își sabotează clientela, din dorința de a dobândi cât mai rapid un profit generos. Dezvoltatorii imobiliari nu fac nicio excepție: randările incomplete, texte de reclamă bombastice etc…

”Dezvoltatorul are libertatea să folosească orice truc de marketing poate scoate din joben: «peisagiști italieni», «lux sălbatic», «stil cu carul» – merge orice, nadele sunt la fel de variate și colorate ca cele din magazinele de pescuit. Și atâta vreme cât construcțiile neconforme nu se dau jos cu buldozerul, au verde să se folosească de orice zonă gri din lege poftesc, iar statul e inexistent în ecuația asta – în lipsa unui cod de construcții unitar bine alcătuit și pus laolaltă inteligent, nu prea avem la ce să ne așteptăm. Știți clădirile care funcționau până în pandemie cu coala A4 lipită pe ușă unde scria că funcționează fără autorizație la incendiu? La aia mă refer.

Investitorii în imobiliare trăiesc din asumarea riscului de a vinde ceva ce chiar ei au construit. Nu e puțin lucru să stai un an, zi de zi, pe șantier și să tot refaci calculele de rentabilitate când dispare din stoc faianța ieftină cu aspect de marmură cu care erai sigur că îți seduci viitorii clienți… dar nici răsplata nu e mică: marja de profit e printre cele mai mari din cam orice alt business ai putea compara cu domeniul lor. Cel mai ușor le e acelora dintre dânșii, cărora intuiția le șoptește cât de jos pot scădea ștacheta calității fără riscul de a pierde clientul – e un talent, unii îi zic «atingerea lui Midas», pe mine mă duce gândul la metafora cu stomacul rezistent din «Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război».

Nu există un cod de conduită în contractul virtual dintre cine face locuințe și cine cumpără pe baza căruia am putea identifica tabu-uri – nu am auzit niciodată să existe un standard minim sub care nimeni nu coboară. S-au găsit blocuri fără autorizație de construire în București, deci merge chiar și așa. Sărăcia ne-a învățat să tăcem cu capul plecat și să încercăm să dregem stricăciunile cu o nouă tranșă din banii noștri în timp ce dezvoltatorul se alintă în noua limuzină a cărei jumătate din față e achitată cu ce am plătit noi pe apartament. Exagerez, evident, dar știm și eu și dumneavoastră că ce am afirmat nu e integral metaforă.”

Bloc Wilson, Bd. Magheru – ”Chiar și fronturile cu fațade armonioase devin neplăcute când finisajele cad…”

Dorobanți ”…iar panourile publicitare nu țin cont de arhitectura clădirilor.”

L-am întrebat pe Radu ce ESTE locuința în opinia lui:

O locuință NU este ca o mașină, pentru că fără mașină nu poți fi considerat paria. Fără casă – în chirie, coproprietate, cumpărată sau moștenită – ești ceea ce se numește mai nou «homeless», om fără căpătâi, fără noroc și cu șanse minime de reabilitare socială. Dacă nu ai antrenamentul de gherilă al unui luptător în trupele speciale, mie îmi vine greu să cred că poți subzista multă vreme fără locul tău încălzit și ferit, indiferent cât de mic și chinuit ar fi el.

O locuință NU este ca articolele vestimentare ce ne alcătuiesc garderoba, pentru că schimbările în materie de croieli apar la intervale de câteva decenii în arhitectură și țin, de obicei, de nivelul superficial (moda cu dungi marron pe fațade este nouă, de exemplu)

O locuință NU este o peșteră cu unghiuri drepte: între carnea noastră caldă (sau extremitățile noastre mai puțin calde) și pereții reci mai există un strat cu rol mediator – cel al echipamentelor și mobilierului care ne ajută să ne ducem la capăt ritualul de satisfacere a nevoilor cotidiene. Trebuie să ne asigurăm că încăpem împreună cu ele între pereții locuinței.

O locuință ESTE o cochilie de melc neportabilă pentru că face parte din ființa fiecăruia dintre noi: e locul asupra căruia ne proiectăm trăsăturile de personalitate și pe care îl organizăm cum dorim, fără a avea nevoie să dăm socoteală cuiva din exterior (cu excepția situațiilor în care dorim să demolăm pereți – atunci avem nevoie de permisiune).”

Floreasca (centru) – blocuri cu regim mic de înălțime

Arhitectul Radu Negoiță folosește 7 chei de control al calității locuinței – radunegoita.ro

”Calitatea vieții de acasă înseamnă pentru mine ceva ce aș putea explica printr-o frază: «câte mă lasă casa mea să fac din ce am nevoie fără să mă pedepsească pentru nevoile mele» – asta înseamnă nivelul de confort al locuinței. Cu cât te simți mai bine cu activitățile de zi cu zi și te enervează mai puține lucruri, cu atât casa ta este mai confortabilă. Dau un exemplu: dacă am între mine și afară un zid care are în el fereastră înseamnă că am libertatea de a vedea lumea de afară, fiind protejat de frig, ploaie și indiscreția curioșilor; dacă alcătuirea asta vine la pachet cu o pată de igrasie la peretele exterior, care e pe nord, înseamnă că sunt pedepsit să pierd timp și bani pentru a remedia problema. Ceea ce nu e corect, dacă am și plătit pentru casa mea cu fereastră și ghiveci cu mușcate. Casa ta trebuie să fie pentru tine mumă, nu ciumă.

Nu te interesează pe tine, ca locatar, dacă peretele e din cașcaval Emmenthaler sau din zidărie portantă cu termosistem din polistiren expandat, așa cum nu te interesează ce linii de cod au fost scrise în codul sistemului Android al telefonului pe care îl folosești. Dacă ești arhitect ești curios să știi cum e alcătuirea, așa cum dacă ești IT-ist îți place să programezi; în afara situațiilor ăstora, peretele casei să rămână uscat și telefonul să meargă. Și să ai loc să te ridici de pe toaletă fără să iei în brațe mașina de rufe… și să te așezi la masă când vrei să mănânci… și…”

Pasajul Macca-Vilacrosse – la parter comerț, la etaj locuințe comercianți

Există riscuri pe care cumpărătorul și le asumă atunci când dezvoltatorul vinde de pe hârtie un apartament, dar ce ar trebui să cuprindă aceste documente pentru a evita paguba, nu ne este foarte clar.

”Tot ceea ce nu se vede pentru că este ascuns vederii la momentul semnării (detaliile din proiect – marca betonului, concordanța între ce s-a cerut în extrasul de armături și realitatea consemnată sau nu în procesele verbale) și tot ceea ce nu este evident dintre lucrurile vizibile, dar greu de înțeles pentru cine nu are tangențe cu domeniul construcțiilor – sunt foarte multe lucruri, pentru că o construcție este un organism complex a cărui realizare este gestionată de mai multe specialități. Există dezvoltatori serioși și persoane care riscă binele altora pentru profitul imediat – orice este posibil când omul cumpără promisiunea unui apartament viitor dintr-un loc unde iese din pământ la momentul discuției doar o lopată.

Despre contract trebuie știut că este o înțelegere care nu poate fi mai presus de lege – legea îi protejează și pe cei care nu sunt informați și semnează ceva ce le limitează, teoretic, drepturile. Asta nu spun de la mine, am consultat un avocat când mi-am pus, și eu, întrebarea,”  subliniază, privind tragerea la răspundere, arhitectul Case strâmbe pe radar.

Ce-și doresc românii de la casa lor

Din ce ne relatează arhitectul, se poate sesiza o anumită evoluție în educația românului cu privire la investirea într-un apartament: ”Până nu demult, doleanțele nu erau foarte precise. Lumea vrea o casă unde să se simtă bine, dar nu toată lumea știe precis ce vrea să afle despre ce nu știe. Din ce în ce mai multe persoane vin cu întrebări clare, iar asta mi se pare fantastic: nu cantitativul e important în locuire, calitativul contează!”

În stânga – un plan destul de corect de apartament nou. În dreapta: același apartament după «tuning».

În stânga – pereții îngrădesc alternativele. În dreapta: partițiile mobile oferă șase variante.

Cum ar fi un ansambu rezidențial ideal?

Hm. Bloc cu garaj subteran – netrișat la numărătoarea locurilor de parcare (locul să aibă preferabil 5m x 2,50m), mă gândesc la situații în care să încapă toate mașinile locatarilor. Acest bloc/residence să fie accesibil pe benzi de circulație unde să nu fii nevoit să aștepți în fiecare zi ca mașina de pe celălalt sens să îl ocolească pe vecinul care nu a găsit loc de parcare și blochează firul tău. Cu barieră la intrare și gheretă de paznic. Cu accesuri de serviciu și mentenanță pentru preluarea gunoiului de către camioanele serviciului de salubritate care să nu se intersecteze cu alte circulații. Cu spații cu verdeață luxuriantă toaletată minimal, ca junglele dintre blocuri prin care am crescut cu toții, dar cu iluminat proiectat astfel încât să existe cât mai puține zone întunecoase, seara. Cu zone deschise acoperite și zone descoperite în care vecinii să se intersecteze, ca să ajungă să se cunoască măcar din vedere (aici e un punct unde vechile cartiere dormitor nu excelează). Cu puncte care să îi facă pe oameni să își dorească să stea afară, când e vremea frumoasă (gradene, locuri de joacă). Civilizat, dar nu forțat să pară “ca în Germania”. Blocul să aibă fațade ventilate, apartamente luminoase și decomandate, terase largi și tâmplării de calitate. Să aibă un aspect care să își mențină farmecul în timp – să nu pară ieftin chiar și când e. Să fie construit de dezvoltatori de bună credință care își respectă colaboratorii și pun preț pe părerile profesioniștilor care au urmat alte școli decât ei. Genul de oameni care știu că un Studiu de Prefezabilitate este cel mai bun mod de a afla câte apartamente mici sau mari îți încap pe un teren înainte de a-l cumpăra. Care apreciază profitul, dar nu îl pun mai presus de principii. Cam atât… e mult, nu?”

”În stanga – imagine din Bucureștiul cu reguli; în dreapta – fotografie din realitatea dictată exclusiv de profit”