Dacă este perceput corect, în conformitate cu baza teoretică actuală a ecologiei urbane,  mediul urban este o infrastructură verde (formată din zone urbane şi suburbane, parcuri industriale, canale de drenaj, coridoare ecologice şi piste pentru biciclişti şi pietoni), care, generând servicii ecosistemice, contribuie la creşterea bunăstării şi confortului populaţiei. În România persistă în paralel o concepţie anacronică din anii 1950, conform căreia mediul urban este o sumă de „factori de mediu”.

Conceptul de „infrastructură ecologică” poate fi aplicat la mai multe scări spaţiale. La nivel regional s-au conturat mai multe reţele de arii naturale protejate, cea mai cunoscută fiind reţeaua Natura 2000, constituită din situri de importanţă comunitară ale Directivei Habitat, situri de protecţie avifaunistică ale Directivei Păsări şi zone de conservare specială menite să asigure coerenţa reţelei. Alte reţele de arii naturale protejate răspund cerinţelor specifice de protecţie a zonelor montane, ce au conturat convenţii europene, cum ar fi cea de protecţie a Alpilor sau Carpaţilor, dar şi a regiunii Dunării – reţeaua parcurilor dunărene, reţeaua parcurilor din Munţii Dinari sau iniţiativa „Reţeaua verde”.

Întrucât funcţionarea acestor reţele are nevoie de finanţare, au fost derulate mai multe proiecte europene, dintre care pot fi amintite Connect GREEN şi TRANSGREEN, având ca obiectiv înfiinţarea de „infrastructuri verzi regionale” bazate pe conectarea zonelor naturale, în special a ariilor naturale protejate, prin coridoare ecologice menite să permită deplasarea carnivorelor mari. Aceste proiecte pornesc de la faptul că Munţii Carpaţi concentrează, la nivelul Europei, 41% din efectivele de urşi, 30% din cele de lupi şi 28% din cele de râşi. Importanţa coridoarelor ecologice este justificată de faptul că infrastructura de transport determină fragmentarea habitatelor naturale, conducând la erodarea genofondului şi a ecofondului şi la reducerea biodiversităţii.

La scara oraşului, biodiversitatea este redusă faţă de sistemele naturale şi concentrată în cele patru tipuri de natură urbană: rămăşiţe ale unor sisteme naturale, extensii ale sistemelor naturale şi agricole, spaţii naturale amenajate şi specii spontane şi/sau invazive. Privind oraşul de la scara teritoriului, aceste „zone fierbinţi” ale biodiversităţii sunt mici insule condamnate să dispară în primul rând datorită pierderii conectivităţii interne (zonele nu mai comunică între ele) şi cu zonele naturale din afara oraşului. Pentru aceasta, prezentarea din cadrul conferinţei apelează la experienţa franceză, îndeosebi la cea a dr. ecolog Philippe Clergeau, care, prin colaborarea cu planificatorii spaţiali, a proiectat infrastructura verde a multor oraşe mari din Franţa, inclusiv a Parisului. Dr. Clergeau propune, printre altele, proiectarea tridimensională a acestor coridoare, în sensul continuităţii infrastructurii verzi cu acoperişurile şi faţadele verzi. Un alt exemplu din Franţa este dat de ecol. Jean-François Noblet, celebru prin soluţiile care permit co-existenţa naturii, cum ar fi hotelurile pentru insecte.

Concluzia analizei acestor studii de caz este că biodiversitatea este o componentă a infrastructurii ecologice ce generează servicii ecosistemice şi bunăstare, integritatea sa structurală şi funcţională fiind garantată de existenţa coridoarelor ecologice, a căror proiectare   reprezintă o cerinţă şi o preocupare la nivel european.

 

CSI dr. ecol., dr. geogr., habil. urb. Alexandru-Ionuţ PETRIŞOR

Conferenţiar universitar şi Director, Şcoala Doctorală de Urbanism, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” Bucureşti

CSIII fiz. drd. urb. Oana Cătălina POPESCU

CSIII, INCD URBAN-INCERC, Sucursala URBANPROIECT şi doctorand, Şcoala Doctorală de Urbanism, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” Bucureşti