Țintă finală a arhitecturii adaptive este generarea spațiilor personalizabile și reconfigurabile, în concordanță cu dorințele utilizatorului; lucrurile vor evolua mult în acest domeniu, odată cu dezvoltarea inteligenței artificiale și, mai nou, a empatiei artificiale, care va permite clădirilor să interacționeze într-un mod mai complex cu utilizatorul. Sunt previziunile expuse de drd. arh. Ionuț Dohotariu, Facultatea de Arhitectură “G.M. Cantacuzino”, Iași, Școala Doctorală de Arhitectură a Universității de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu” din București, în cadrul dezbaterii video, organizate de portalul specializat EuroUrbanism.ro, pe 28 octombrie, cu tema “Arhitectură adaptivă și regenerativă – soluții pentru viitor”.

Potrivit lui Ionuț Dohotariu, la nivel teoretic, ”arhitectura adaptivă se bazează pe un proces de interacțiune între utilizator și clădire, deci un proces de acțiune – reacțiune”: ”Clădirea are sisteme care centralizează informații de la utilizator, de la mediu, de la parametrii fizici ai spațiului – temperatură, umiditate – pe care îi procesează, furnizează un răspuns previzualizabil utilizatorului, după care îl implementează. Important este ca toate aceste bucle de interacțiune, pe care le numim bucle de feedback, se repetă pe toată durata de viață a clădirii”.

Cum arată o clădire parțial adaptivă

”Am avut oportunitatea să experimentez o astfel de arhitectură, într-un stagiu de practică profesională în Austria: e vorba de Clădirea 2226, construită de Baumschlager-Eberle (Austria), în care am lucrat patru luni și jumătate. Clădirea nu are un sistem de încălzire sau de răcire centralizat ci, pur și simplu, toți parametrii fizici interiori sunt reglați de un computer central, care închide clapete poziționate în tâmplărie, crescând astfel concentrația de oxigen, în funcție de necesitate. De remarcat este că 2226 nu este o clădire pe deplin adaptivă. În afară de reglarea parametrilor fizici ai aerului și ai iluminatului artificial, nu face nimic altceva. Eu intuiesc însă că lucrurile vor merge mult mai departe – dezvoltarea inteligenței artificiale și, mai nou, a empatiei artificiale, va permite clădirilor să interacționeze într-un mod mai complex de-atât cu utilizatorul”, a arătat arhitectul.

Potrivit acestuia, ”dacă e să privim lucrurile acum, frica de nou poate să ducă la respingerea, în primă fază, a acestei forme de arhitectură, dar cred că este de așteptat ca, după o perioadă, să fie îmbrățișată larg de public”.

Scopul: regenerarea spațiilor personalizabile și reconfigurabile

”Până la urmă, cred că trebuie să ne punem și întrebarea: <<De câtă tehnologie avem cu adevărat nevoie?>> nu cred că e nevoie să modificăm clădiri vechi, care nu au nevoie de o astfel de acțiune. Ținta finală a arhitecturii adaptive este generarea spațiilor personalizabile și reconfigurabile, în concordanță cu dorințele utilizatorului. Am avut posibilitatea să văd o grindă cu zăbrele adaptabile, o consolă în care toate barele erau, în fapt, pistoane hidraulice care se își modificau rezistența la întindere sau compresiune in funcție de eforturile la care era supusă grinda. Cred că acesta este rolul structurilor: nu trebuie să mai proiectăm structuri predimensionate cumuluilui cel mai defavorabil de încărcări, ci trebuie să concepem noi sisteme structurale capabile să opună o formă activă de rezistență la apariția unei acțiuni exterioare care perturbă echilibrul static. Exemplul cel mai potrivit poate fi cel al unei structuri apte să răspundă în mod activ oscilațiilor induse de seism.”, a mai explicat arhitectul.