Destul de puțină lume știe că arhitectul Minoru Yamasaki este cel care a proiectat turnurile originale World Trade Center, distruse în urma atacului terorist de la 11 septembrie 2001. Acestea, cu o înălțime de 417 și respectiv 415 metri, erau cele mai înalte clădiri din lume la inaugurarea lor în 1973.

Deși proiectul arhitectului a fost de anvergură internațională, autorul cărții Sandfuture, Justin Beal, este de părere că Minoru Yamasaki a fost poziționat pe un loc nemeritat, la marginea istoriei arhitecturii.

Yamasaki s-a născut în 1912 și a crescut în Seattle, Washington, din părinți imigranți japonezi. S-a înscris la programul de arhitectură al Universității din Washington în 1929 și și-a deschis propria firmă 20 de ani mai târziu.

World Trade Center i-a fost comandat în 1962 de către bancherul american David Rockefeller și Autoritatea Portuară din New York și New Jersey. Complexul a fost construit cu scopul de a revitaliza Manhattanul de Jos și a fost inspirat de expoziția din New York World Fair 1939, numită World Trade Center, dedicată conceptului de realizare a păcii mondiale prin comerț.

WTC a deținut titlul de cea mai înaltă clădire din lume între 1972-1974, iar până la dispariția nefericită situl a fost o destinație majoră, găzduind serviciile a 500.000 de oameni și 80.000 de vizitatori într-o zi tipică a săptămânii. Așa cum a explicat arhitectul, WTC a fost conceput ca o expresie fizică a păcii mondiale și ca un loc de comunicare, informare și negociere pentru o varietate de părți interesate de afaceri și finanțe.

Proiectul propus pentru WTC a avut un impact semnificativ asupra structurii urbane din Manhattan-ul de Jos, provocând controverse semnificative. Situl original era compus din 14 blocuri mici și neregulate, care găzduiau în general spații mici de închiriat, fiind divizat de străzi înguste. Yamasaki, care a considerat că este norocos că nu există clădiri care să merite salvate, a văzut aceasta ca o oportunitate excelentă de a demola situl și de a creea un superbloc mare. Arhitectul spera că transformarea, prin simplificarea traficului vehiculelor și îmbunătățirea circulației pietonale, va crea o oază de spațiu public într-o zonă altfel aglomerată. La această oportunitate s-a adăugat faptul că trei linii de metrou din New York convergeau sub sit. Pentru a compensa eliminarea drumurilor, trei dintre străzile din jur au fost triplate în lățime și au fost prevăzute trotuare mai largi.

Având în vedere cerința extremă a unei construcții de 12 milioane de metri pătrați, luarea în considerarea a unor zgârie-nori era absolut necesară, iar o piață mare și deschisă aveau să atenueze tensiunea unor astfel de structuri înalte. Proiectul includea, de asemenea, alte câteva clădiri inferioare în jurul perimetrului blocului, adăpostind piața de trafic. Un centru de transport și cumpărături situat sub piață, asigura circulația protejată între clădirile WTC, stațiile de metrou și PATH, o rețea pietonală subterană care se conecta la Wall Street. Această fază de planificare a proiectului a fost extrem de important, Yamasaki Associates dezvoltând peste 100 de scheme pentru superbloc.

Construcția proiectului a ridicat provocări imense. Excavarea unei suprafețe atât de întinse a fost dificilă, dar problema mai mare a fost cea a asanării. Având în vedere apropierea râului Hudson de sit, fundația se putea umple cu ușurință cu apă. Pomparea apei ar fi fost extrem de costisitoare și ar fi putut compromite fundațiile clădirilor din apropiere. Utilizând o metodă inovatoare numită Perete de Nămol, propusă de inginerul Martin Kapp, perimetrul săpăturii a fost căptușit cu ziduri de beton armat, care putea preveni scurgerile și o potențială prăbușire.

O piață de peste 2 hectare, prevăzută cu o grădină pavată, bănci și ghivece cu flori dispuse într-un cerc cu un diametru de 130 de metri înconjura Turnurile Gemene. De asemenea, aceasta era prevăzută cu sculpturi ale artiștilor Fritz Koenig, Masayuki Nagare și James Rosati.

Cele două zgârie-nori de 110 etaje găzduiau spații deschise pentru birouri, dar includeau și o parcare subterană pentru 2000 de mașini, un hol înalt și o punte de observare. Turnurile împărtășeau un plan simplu: un pătrat de 208/208 picioare, cu colțuri ușor teșite, înconjurate de un miez  format din 47 de coloane de oțel. Nucleul conținea toate serviciile clădirii inclusiv lifturi, scări, toalete și arbori mecanici.

O provocare specială de proiectare a fost legată de eficacitatea sistemului de ascensoare, unic în lume la acea vreme. Yamasaki a integrat cele mai rapide ascensoare din acel moment. În loc să plaseze un arbore tradițional de lift în centrul fiecărui turn, Yamasaki a creat sistemul „Skylobby” (etaje intermediare) al Turnurilor Gemene. Designul Skylobby a propus trei sisteme separate de ascensoare conectate, care deserveau diferite segmente ale clădirii, în funcție de etajul ales, economisind aproximativ 70% din spațiul folosit pentru un arbore tradițional. Împărțind structura în treimi, aceste etaje intermediare au fost accesate de lifturi expres mari și au oferit ocupanților posibilitatea de a trece la lifturi locale mai mici, care deserveau o anumită secțiune de etaje. Spațiul salvat a fost apoi alocat spațiilor de birouri. Acest sistem a permis stivuirea ascensoarelor, reducând astfel numărul de arbori necesari pentru ascensoare. Podelele aflate direct sub etajele intermediare erau folosite pentru funcții mecanice. Podelele, din beton gros de 4 inch pe o punte de oțel canelată, susținute de o rețea de grinzi prefabricate (de 6 picioare/8 inch), au transportat încărcătura între nucleu și pereții exteriori, eliberând spațiul de birouri al coloanelor interioare.

Construite ca niște structuri de tub, la pereții exteriori ai turnurilor s-au folosit grinzi vierendeel. Ferestrele înguste de 22 inch dintre acestea reprezentau doar 30% din anvelopa clădirii. Utilizarea ferestrelor înguste în structurile înalte era obișnuită în opera lui Yamasaki, deoarece arhitectul avea o teamă moderată de înălțimi; el a considerat că este posibil ca proiectarea să găzduiască lucrători la birou care pot prezenta un disconfort similar. Coloanele exterioare au fost extrudate la 12 inch dincolo de geam, umbrind o mare parte din ferestre și reducând consumul de energie. Spre baza clădirilor, fiecare grup de trei coloane a fuzionat într-una singură, creând geamuri mai largi pentru hol. Fără a fi impresionat de culorile existente ale aluminiului, Yamasaki intenționa inițial să folosească oțelul ca material de fațadă. Cu toate acestea, producătorul de aluminiu Alcoa l-a încurajat pe arhitect să treacă la materialul mai ieftin și a produs un nou aliaj de aluminiu argintiu special pentru acest proiect. World Trade Center a fost deschis la 4 aprilie 1973, finalizat la un cost total de 900.000.000 de dolari.

Turnurile Gemene au fost criticate în primul rând pentru amploarea lor extremă. Desi inițial, conceptul World Trade Center a fost lăudat la scară largă, pe măsură ce proiectul a avansat și opiniile critice s-au schimbat dramatic. Yamasaki a lucrat într-un „conflict constant” cu Autoritatea Portuară, deoarece a tăiat din elementele-cheie ale proiectului pentru a economisi costuri și a forțat schema pentru a-i crește înălțimea și deci, pentru a extinde spațiul de birouri.

Un rol în aceste sens l-a avut schimbarea opiniei criticului de arhitectură Ada Louise Huxtable, pe parcursul derulării proiectului. Susținătoare a operei lui Yamasaki, Ada Louise Huxtable, la început, a descris complexul drept „cel mai bun proiect de construcție nouă” din New York, dar mai târziu și-a exprimat îngrijorarea cu privire la dimensiunea turnurilor și a etichetat în cele din urmă proiectul ca fiind un eșec. Aceasta a a respins designul, denumind turnurile Disneyland fairytale blockbuster și General Motors Gothic, respingând în acest fel munca lui Yamasaki ca fiind populistă, provincială și corporatistă.

Yamasaki a înțeles că proiectele masive sunt aproape întotdeauna criticate la început pentru modificarea unui orizont deja frumos, pentru a deveni treptat apreciate pe măsură ce acestea devin mai familiare. Abordând prejudecățile antiurbane, Yamasaki a explicat atunci că, odată cu densitatea extremă a populației și valoarea terenului din Manhattan, construirea pe verticală nu era doar necesară, ci oferea și posibilitatea de a elibera spațiul public atât de necesar.

World Trade Center este poate cea mai cunoscută lucrare a lui Minoru Yamasaki, un modernist mai puțin recunoscut pentru contribuțiile sale. Yamasaki a murit în 1986. Alături de World Trade Center, cele mai notabile lucrări ale sale includ modernistul Rainier Tower și Pacific Science Center din Seattle și proiectul de locuințe sociale Pruitt-Igoe din Missouri. Pruitt-Igoe a suferit o soartă similară cu World Trade Center, deoarece a fost demolat la mai puțin de 20 de ani de la finalizarea sa.

Cu toate acestea, autorul cărții menționată anterior este de părere că, atât distrugerea Pruitt-Igoe, cât și a World Trade Center au modelat ambele cursul arhitecturii. Ca atare, Yamasaki „merită să fie în centrul oricărei discuții despre designul american”. “Este greu de imaginat o altă pereche de clădiri care, în viața lor, de la concepție la construcție până la distrugerea violentă spectaculoasă, au exercitat o influență mai mare asupra cursului arhitecturii americane”. De asemenea, acesta mai spune că „este dificil să ne imaginăm vreo poveste care a modelat cultura și politica arhitecturii în ultimii optzeci de ani mai mult decât cele spuse de mâna de fotografii cu Pruitt-Igoe căzând la pământ și de miile de imagini ale turnurilor world Trade Center prăbușindu-se sub propria greutate.”