Cercetarea de față reprezintă rezultatul unui parcurs sistematic și anevoios în elaborarea unor caiete de sarcini pentru o nouă generație de Planuri Urbanistice Generale pentru două orașe importante din România. În momentul redactării, ambele documente se află în procedura de achiziție publică și sunt în așteptarea ofertelor. Ne aflăm așadar în momentul probării conceptului pentru ambele produse.

Pe parcursul elaborării celor două documente, am fost nevoiți să abordăm o suită de probleme cheie pentru planificarea urbană din România. În primul rând, practicile de planificare românească sunt încă tarate de eșecuri, de temeri și de frustrări legate de dezvoltarea urbană de calitate. Un indicator simplu care rezumă această situație este numărul mare al litigiilor cu care se confruntă municipalitățile. Din păcate, numărul însemnat de litigii a produs un climat toxic, care a încurajat tacit predispoziția pentru contestarea regulilor urbanistice.

Care este totuși explicația pentru această stare de fapt? Răspunsul la această întrebare pare evitat în mod constant, atât de proiectanți, cât și de autoritățile publice. Din experiența profesională și academică pe care am câștigat-o până acum, credem că problema este adânc înrădăcinată în practicile de planificare românești și în tradiția lor. Pe scurt, sistemul de planificare românesc, în special cel la scară urbană, este profund reactiv și extrem de avers la negocierile dintre interesele publice și cele private. Motivul principal este lipsa de experiență a proiectanților și a funcționarilor publici în asemenea negocieri, care s-a acumulat decenii de-a rândul, în special în perioada socialistă a sistematizării românești, când proprietatea privată a fost abolită aproape în totalitate.

Pentru a complica și mai mult situația, o mare parte din importul procedural din perioada de tranziție provine din sistemul de planificare francez, fără ca transferul să fie fundamentat financiar și juridic suficient de coerent.

În acest context, ne confruntăm astăzi cu un nivel crescut de privatizare al terenurilor urbane, fapt care limitează considerabil posibilitățile de intervenție publică. Mai mult, dacă ne referim la dezvoltarea urbană, există o deficiență însemnată de instrumente viabile de planificare, care să fie focalizate în mod explicit pe negocierea dintre domeniul public și cel privat.

Cercetarea urmărește așadar să prezinte o suită de instrumente posibile de negociere, fiecare având un impact mai însemnat sau mai redus asupra dreptului de folosință și de dispoziție asupra terenului. De asemenea, ea face o analiză preliminară a instrumentelor care ar putea fi folosite în planificarea urbană din România.

Corina Chirilă, Drd. Urb., Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu”, Bucureşti.