Promotor al inovaţiei în cercetarea domeniului arhitecturii, Vlad Eftenie – lector Dr. Arh. în cadrul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu din Bucureşti, ne-a vorbit, într-un interviu acordat pentru Eurourbanism.ro, despre importanţa fotografiei în arhitectură, ca o relaţie evolutivă aflată în tandem cu expansionarea percepţiei oamenilor: ”Între Arhitectură și Fotografie există o relație care crește și sporește odată cu lărgirea percepției oamenilor, a celor care fac parte din organismul urban, a celor care îl cercetează, a celor care îl fotografiază.”

Odată cu teza sa de doctorat susţinută în 2010, acesta a iniţiat o inovare în domeniul cercetării în arhitectură și urbanism (Vocaţia publică a spaţiului arhitectural urbanistic – fotografia ca mijloc de investigare în planul imaginii urbane, instrument de operare în cadrul procesului de concepţie-proiectare), de atunci până în prezent explorând și îmbogățind domeniul de interes prin incursiuni teoretice și prin practică, mai ales. ”Formarea continuă este esențială pentru conturarea unui răspuns complex, imposibil de fixat între limite finite iar cu fiecare imagine nouă contribuim la completarea acestui puzzle aflat în continuă evoluție, ca însăși viața și experiența noastră ca citadini conștienți.”

Imaginea este un mijloc esențial de comunicare a arhitecturii

Întrebându-l despre relaţia dintre fotografie şi arhitectură, acesta a evidenţiat faptul că fotografia de arhitectură este subapreciată caracterizând-o ca un domeniu ermetic: ”De la ansamblu și până la detaliu, suntem obișnuiți să vedem fotografii cu locuințe, cu clădiri cu funcțiuni diverse, monumente și piețe, cu perspective ale unor locuri în care nu știm când și dacă vom ajunge vreodată, fizic. Imaginile tipice sunt corecte, mizând pe acuratețea redării geometriei, eventual a atmosferei, materialelor și cromaticii. Abstractizarea și eliminarea urmelor de viață și de firesc sunt parcă absolut necesare, ceea ce transformă fotografia de arhitectură într-un produs destul de codificat și sec, fără vibrație, adresat aproape exclusiv specialiștilor. Am fost învățați să așteptăm să iasă oamenii din cadru, pentru a declanșa. Ne minunăm în fața liniilor și tonurilor contrastante, evitând programat și conștient capturarea și redarea emoției sincere, candide, a firescului.”

”Am urmat mimetic aceste reguli nescrise, până când o voce interioară mi-a spus că ceva extrem de viu și important se pierde pe drum, ca simt mult mai mult decât trebuie și se asteaptă de la mine să redau. Arhitectura, în absența oamenilor și exprimării emoției, rămâne doar un concept abstract. Viața care circumscrie fenomenul arhitectural este însă infinit mai bogată, cu straturi excepționale care merită să facă parte din tabloul redat. Ceva din mine aproape s-a revoltat atunci și mi-am propus să provoc domeniul fotografiei de arhitectură, atât din interior, ca mecanism, cât și dinspre exterior, la nivelul perceperii ei de către ceilalți, să iasă din cutie și din limitele care i-au fost impuse, să se deschidă spre lume.”

Fotografia şi arhitectura, ştiinţe şi arte deopotrivă

Arhitectul consideră că există ”o punte ce apropie simbolic domeniile arhitecturii şi fotografiei, constituită prin împărtăşirea aceluiaşi paradox. Atât arhitectura, cât şi fotografia pendulează între considerarea lor atât ca știință, cât şi ca artă. Dacă arhitectura şi-a însuşit din cele mai vechi timpuri capacitatea de a răspunde atât criteriilor obiectiv-concrete de evaluare, cât şi celor subiectiv-abstracte, fotografia îşi află sensul prin mijlocirea reprezentării şi exprimarii formei, în planurile obiective-realiste și subiective-pictorialiste.”

Cunoaşterea obiectivă este necesar a fi extinsă, prin complementaritate, cu o înțelegere sensibilă a cadrului arhitectural-urbanistic, ştiut fiind faptul că fiecare persoană are o percepție proprie subiectivă a realității. Rezultatul vizual şi vizibil al investigării transgresează imaginea cadrului concret printr-o adevarată alchimie ce oferă realității imediate întruchiparea într-o imagine nouă, încărcată fiind acum de sens şi semnificație prin însăşi complexitatea ingredientelor care o alcătuiesc.”

Portretul urban – o imersiune fotografică

„În această lumină se evidențiază practica observării complexe, prin intermediul investigării în planul imaginii spațiului arhitectural-urbanistic, ca expresie a utilizării metodice a instrumentului complex al fotografiei. Abordarea structurată, metodică explicitează resorturile observării, prin implicarea unui demers fotografic, capabil să ofere profesioniștilor accesul concomitent la studiul spațiului, al societății – cu posibilitatea de a focaliza până la nivelul individului, a utilizării, interacțiunii și emoției – specifice relației sistemice a celor două dimensiuni majore şi a timpului, factor cheie al evoluției societății.”

Conceptul de portret urban sau portret arhitectural devine expresia unui veritabil discurs vizual narativ. Prin evidențierea caracteristicilor cadrului arhitectural-urbanistic analizat, în plan atât obiectiv, cât și subiectiv, complementar, în condițiile de realizare prin imersiune in situ, acesta se constituie ca sinteză a demersului fotografic. Instrumentul complex de lucru este adaptat cerințelor specialiștilor și evoluează permanent. Pregătind rezultatul vizual propriu-zis, un demers fotografic complex invită observatorul-fotograf să conștientizeze necesitatea de a lărgi percepția, invocând o înțelegere extinsă și sensibilă a vieții însăși. Orașul, arhitectura, devin medii mai apropiate, însușite, trăite, subiecte de povestit. Lumea interioară și cea exterioară pot ajunge astfel într-un echilibru armonios. Așa apare cunoașterea profundă, capabilă să aducă în lumina noi fațete ale realității încojurătoare, devenite acum vizibile.”

Fotografia ca instrument metodic de studiu și cunoaștere în arhitectură

Din perspectiva de titular al cursului teoretic Fotografia ca instrument metodic de studiu și cunoaștere în arhitectură în cadrul UAUIM, arhitectul a subliniat importanța fotografiei pe mai multe planuri: ”Mi-am propus să facilitez apropierea studenților de domeniul metodic al studiului în planul imaginii, menirea fiind precisă: înțelegerea aprofundată a mecanismului viu al orașului și lumii înconjurătoare, deschiderea spre lumea exterioară si deopotrivă spre ei înșiși, cu curiozitate și încredere. Mai am încă o explicație, mai prietenoasă, poate: un scop transversal îl reprezintă și trezirea “eroului”, hrănirea copilului interior, activarea unor însușiri excepționale, adesea necunoscute până la un moment dat cu rol declanșator, latente. Studenții sunt viitori specialiști în plină formare, permeabili la nou și la idei creative.”

”În al doilea rând, așa cum anunțam, mi-am propus să conving specialiștii să vadă mai mult în fotografia de arhitectură, să ii permită să fie mai bogată ca mijloc de exprimare, dincolo de domeniul abstract și minimalist deja însușit.”

”Un al treilea plan îl reprezintă efortul continuu și constant de exprimare și apropiere a domeniului arhitecturii către mediul social nespecializat. Sunt foarte mulți oameni dornici să învețe și să afle codul arhitecturii și orașului, să își deschidă vederea spre frumusețea și bogăția vieții cotidiene, ca terapie zilnică, practicând fotografia prin aplicarea codului principiilor metodice despre care am vorbit anterior, în căutarea conectării și armoniei.”

”Revenind la lucrul cu studenții, am tendința să pun accentul pe latura formativă a procesului fotografic. Până la a uita chiar faptul că unul dintre scopurile centrale este acela de a obține imagini cu impact, implicate în procesul de cercetare, care se vor supune unui set precis de exigențe. O imagine bună, echilibrată, este însă o urmare firească a unui demers fotografic profund, de aceea tind să pun accentul pe proces și nu pe rezultat, mai ales în lucrul cu studenții. Așa cum de cele mai multe ori nu nota este importantă, ci ce am învățat cu adevărat dintr-o anumită activitate sau de la un curs.”

Momentul de grație

Importanța fotografiei, așa cum afirmă arhitectul-fotograf, stă nu atât în camera folosită și nici în poza obținută, cât în întregul demers fotografic: Este un instrument puternic, aflat la îndemâna oricui, prin care putem ajunge să controlăm o secvență de spațiu, timp și emoție, ce poate concentra spontan ceea ce am denumit prin momentul de grație, unic și irepetabil. E necesar însă un antrenament și mai ales curiozitatea și implicarea unei încrederi în faptul că acolo se află ceva care așteaptă să fie descoperit, în orice moment. Prin observare, utilizând lumina și mijloace de compoziție specifice, poate fi descoperit punctul de stație optim. Prin conectare, se deschide posibilitatea aflării unui plan al realității până atunci invizibil.” 

”Procesul fotografic deschide un mecanism de explorare urbană, arhitecturală, de descoperire cuantică a unor secvențe de imagini neștiute până atunci. Sunt facilitate exersarea spiritului de orientare, de adaptare, de conectare cu sinele profund, însușirea unor elemente de inteligență emoțională, implicarea empatiei și observării detașate, sporirea capacității de recunoaștere spontană a unor semne exterioare, intrarea în starea de flux creativ, declanșarea creativității și utilizarea intuiției ca antenă activă, aflarea ordinii în plin haos aparent și a unei esențe a lumii înconjurătoare. O sumă intreagă de însușiri excepționale care nu sunt luate în calcul atunci când vorbim despre arhitectură și despre fotografie, ambele domenii fiind încă preponderent considerate prin dimeniunile lor măsurabile, obiective, trecute prin filtrul gândirii și rezultatului explicit, palpabil.”

Să fii unde trebuie, făcând ceea ce trebuie, să vrei să descoperi ceea ce nu știi cum arată, ceea ce nu știi unde poți găsi și în ce circumstanțe, reprezintă provocarea reală pe care o aduce fotografia. Capacitatea de a deveni un observator atent, de a întelege mai mult, de a deveni invizibil, ubicuu, de a-ți închide gândurile pentru a lăsa subconștientul să devină un ghid neașteptat de sigur sunt ținte de transformare și evoluție personală care conturează gestul fotografic profund. Observatorul-fotograf știe că fiecare declanșare îl ajută să miște ceva în interior, la întâlnirea cu exteriorul. Întâmpinarea momentului de grație devine scopul explorării și declanșărilor, el căutând ceea ce nu știe cum arată, unde se poate găsi sau ce aduce cu sine – context în care aflarea unei etici a unui fel de-a fi poate ilumina scopul însuși al existenței într-un cadru dat. Împrietenirea cu imprevizibilul, cu sincronicitățile planurilor realității, prin reacție spontană, transformă întâmplarea aparentă în ceva așteptat, deloc surprinzător. Eu unul sunt fascinat de aceste posibilități.”

Cred în apropierea și deschiderea fotografului, în plan uman, de acele dimensiuni greu accesibile ale spațiului urban și arhitectural înconjurător, adesea invizibile. Orașul nu se dezvăluie în profunzime, oricui. Nici omul de lângă noi nu o face. Oamenii din jur, rămân adesea simple siluete ale unor anonimi. Rolul observatorului-fotografului este acela de a deschide uși invizibile, atât către sine cât și către lumea exterioară. Într-un exercitiu de pendulare între sine și mediul construit, emoția și vibrația devin ingrediente magice care preschimbă umbra în lumină și oferă nume și răspunsuri tuturor acelor întrebări și necunoscute care definesc rutina cadrului cotidian. Disciplina și grija pentru detalii rămân coordonate ferme, nimic nu se pierde. Astfel se pot dezvălui componentele care alcătuiesc multitudinea de planuri ale orașului, sub incidența temelor compoziționale specifice fotografiei de arhitectură sau urbane.”

Recunoașterea valorii fotografiei de arhitectură la anuale, bienale de arhitectură și în publicații

Cu privire la posibile piedici întâlnite în domeniul fotografiei de acest gen, Vlad Eftenie remarcă faptul că „domeniul fotografiei de arhitectură este foarte tânăr și subevaluat, la noi. Pe de o parte este instrument de studiu și exprimare vizuală, pe de o altă parte un obiect comercial, care ar putea fi spus unor reglementări. Are nevoie de câștigarea și aprofundarea unei legitimități. În acest moment este necesar ca fotografiei de arhitectură să-i fie recunoscută valoarea, mai ales în ochii specialiștilor și clienților. Anualele și bienalele de arhitectură, locul în publicații sunt oglinzi ale acestei stări de fapt.” 

”Există voință și oportunități, genul continuă însă să rămână undeva într-o zonă incertă, adesea subapreciată. E greu de șlefuit percepția, e un proces care cere mult timp și răbdare, efort. Se preferă în continuare imaginile clasice, abstracte, golite de viață, prezența poveștilor vizuale în care obiectul de arhitectură devine partener, fiind considerate mai degrabă poze frumoase. În mod neașteptat, publicul nespecializat este acela care este mult mai deschis spre umanizarea și întâmpinarea evoluției genului fotografic, având o opțiune clară pentru imaginile care emoționează, care pun în valoare elemente de viață, povești vizuale umanizate. Reiau o idee centrală: arhitectura înseamnă trăire, modul în care clădirile fac posibilă viața oamenilor, dincolo de detaliile specifice domeniului, desigur.”

Cel mai bun photospot

Întrebându-l despre cel mai bun punct de imortalizare urbană, arhitectul relevă semnificația întregului proces: ”Îmi place să mă las purtat, să îmi golesc mintea de gânduri, așteptări și evaluări. Cele mai bune imagini se realizează neprogramat, ascultând vocea interioară, instinctul, intuiția. Se spune că atunci când vrei să prinzi în palmă un puf, aerul pe care îl împingi încercând să îl atingi îl alungă. Trebuie să îl lași să se așeze singur. Cele mai interesante și relevante situații nu pot fi programate sau urmărite. Te lași purtat și le afli. Sigur, prin cunoaștere, capeți încredere și o capacitate de predicție. Mă plimb și observ, caut. Momentele speciale – un nor dramatic, o ceață mistică, o rază de soare incredibilă, un trecător cu o umbrela umflată de vânt, nu pot fi comandate pentru o sesiune foto. Cel mai mult îmi place să explorez liber, să fotografiez ceea ce îmi atrage atenția în mod special, observator atent, conectat, în căutarea momentului de grație. Să gasesc conexiuni extraordinare între obiecte care nu au habar unul de prezența celuilalt (un avion în relație cu o statuie, luna în relație cu o macara, porumbei în legatură cu fațada unei clădiri, un biciclist surprins într-o rază de soare pe un bulevard etc.), dar pe care privirea observatorului le aduce împreună, într-o formulă magică, spontană. Punctul de stație confirmă această convergență, introducând observatorul în ecuația conectării, a prezenței conștiente. Lumina este aceea care mă conduce, liniile și spațialitatea mă inspiră, simt imagini și compoziții și ador să transform totul în fotografii cu care pot povesti toate acestea. Mă las emoționat. Când simt o chemare, o vibrație, e semn precis că acolo și atunci trebuie să mă opresc și să aflu ce le-a provocat. O imagine bună va oferi răspunsul.”

”Atunci când fotografiez o clădire anume, când am o comandă, mai întâi studiez lumina naturală, mersul ei și modul în care răspunde clădirea, unghiurile cele mai bune din care poate fi privită. Rezultă imagini precise, dar și imagini spontane, neașteptate, suprinzătoare. Acestea au mereu prioritate în preferințele mele și ale clientului, deși portofoliul final le va cuprinde pe toate. Pentru un rezultat valoros, e necesar însă mai mult timp, timp al observării, al experienței.” 

”Îmi place să creez colecții de imagini obținute în timp, în momente excepționale, și să le adaug unui portofoliu. O clădire este un organism viu, lumea e în continuă mișcare și transformare, de aceea se pot realiza oricând fotografii, în timp. Cu cât emoția aflării spontane e mai puternică, cu atât imaginile au impact mai mare, mișca mai mult, sunt irepetabile. Beneficiază astfel de atributele esențiale ale fotografiei cu valoare intrinsecă.”

Best photospot este un concept pe care l-am introdus recent, în încercarea de a-i ajuta pe cei interesați să acceseze cele mai bune locuri de fotografiat din București și nu numai. Pe site-ul meu există o astfel de hartă interactivă. Există locuri care privilegiază anumite perspective, anumite puncte de stație, însă cele mai bune imagini se realizează atunci observatorul se conectează personal, autentic, cu un loc, într-un moment dat, vibrând unic și irepetabil într-un mod anume. Așa apare experiența de viață, cunoașterea, pe care nu ți le poate induce nimeni din afară. Calea aflării și câștigării experienței nu poate suferi scurtături, deși le căutăm cu ardoare. Așa cum strugurii nu se pot coace mai devreme de timpul lor optim, nici învățarea sau cunoașterea nu pot fi grăbite sau comprimate. Pot însă fi facilitate, acesta este rolul pe care mi-l pot asuma în fata celor curioși să descopere, să exploreze, să exerseze fotografia urbană sau de arhitectură. Întrebări precum Unde ai făcut poza? Cu ce ai făcut poza? își imaginează existența unor rețete și rezultate repetabile. Locul aflării unui best photospot este ideal să fie pur personal, pentru că de fapt toți pașii pe care cineva i-a făcut până la un moment dat, concluziile trăirilor, experiențelor, muzica ascultată, filmele văzute și învățările converg într-o secvență spațiu-timp-lumină-emoție unică, precisă, irepetabilă, personală. Astfel devine posibilă revelarea unui nou plan al realității, invizibil până atunci, acest best photospot. Devenim mai noi inșine și mai întelepți cu fiecare astfel de aflare fotografiată, simțită, însușită, conștientizată și dăruită celorlalți.”

Sursă foto: arhiva personală